Tenorul Alfredo Pascu este vocea emblematică a Teatrului Naţional de Operetă „Ion Dacian“. De la examenul de licenţă de la Conservator şi până în zilele noastre, el cântă pe scena care l-a consacrat. Despre adolescentul care a dat Medicina pe Conservator, despre cei 17 ani ai săi la Operetă, dar şi despre noul său hobby, cel de profesor de canto, ne-a povestit cu lux de amănunte şi cu un umor nebun continuatorul lui Ion Dacian.
Alfredo, cum te-ai apucat să cânţi operă? De obicei băieţii au visuri cu totul diferite: vor să devină fotbalişti, de exemplu.
A.P.: Sunt un antitalent la sport, deşi cântul de performanţă poate fi considerat tot un fel de sport. Iar eu am foarte multă „rezistenţă“ pe scenă. Asta cu cântatul mi-a venit destul de târziu. Mergeam cu bunicul meu de foarte mic la Opera din Timişoara, oraşul meu natal, şi mai cântam eu aşa, de nebun, prin casă, dar nu am fost niciodată vedeta serbărilor şcolare.
Deci nu ţi-ai propus de mic: „Eu voi deveni cea mai mare voce a Operetei! Atât şi nimic mai puţin!“
A.P.: Nici vorbă. Eu mă pregă-team să dau la Medicină. Îmi do-ream foarte mult să devin medic, motiv pentru care urmasem şi cursurile Liceului Sanitar, unde pe vremea aceea, vorbim de anii ’80, se intra foarte greu pentru că ieşeai de pe băncile şcolii cu o meserie. Părinţii mei mă dăduseră la pregătire. Am băgat la greu fizică, chimie şi biologie, după care, în clasa a-XI-a spre a XII-a, m-am răz-gândit. Norocul meu fost că părinţii m-au susţinut chiar şi în nebunia asta. Am început să mă pregătesc mai întâi la Timişoara cu nişte dive locale, ai mei m‑au scutit de un an de armată, timp în care m-au trimis la pregătire la Bucureşti. Între timp a venit Revoluţia, iar eu am intrat la Conservator din prima încercare.
Cu cine te-ai pregătit la Bucureşti?
A.P.: Cu domnul Ludovic Spiess la „cântat“ şi cu o foarte bună profesoară de teorie şi solfegii de la Liceul Militar, doamna Cioabă, care era aşa, mai zbir, dar zbir cu drag, ceea ce mi-a prins foarte bine pentru că a pus şaua pe mine şi am reuşit să învăţ teorie şi solfegii într-un timp record. Iar în 1991 am intrat la Conservator. În 1996 am dat licenţa cu un spectacol la Operetă, „Contesa Mari-tza“, care a însemnat şi examenul meu de angajare. De atunci şi până acum cânt pe scena Operetei. Am cântat însă şi multă operă şi vocal-simfonic, ba încă acum, de când nu mai avem sală, am cântat mult mai multă operă, dar de-abia aştept să avem din nou teatrul nostru, „casa“ noastră, ca să revin la operetă. Dar să ştii, chiar dacă sună aşa, mai „uşurel“, în operetă există şi roluri chiar mai grele decât cele de operă. Sunt mulţi tenori care preferă să cânte orice operă decât „Voievodul ţiganilor“, de pildă.
Ţi-a folosit la ceva Liceul Sanitar?
A.P.: Să ştii că mi-a prins bine. M‑am putut apropia de vocea mea şi din direcţia pur medicală, cunoscând bine anatomie şi fiziologie. Aşa că am ştiut să‑mi canalizez şi să-mi conduc vocea mai bine cunoscându-mi corpul.
Ai regretat că nu te-ai făcut domnul doctor?
A.P.: Niciodată. Sunt sigur că aş fi fost un medic bun pentru că îmi plăcea foarte mult şi eram doldora de cunoştinţe, căci făceam şcoală foarte serioasă la Sanitar, dar nu am regrete.
Ai practicat măcar vreun pic meseria de asistent medical?
A.P.: Făceam practică multă în liceu, încă din anul întâi. Şi de multe ori asistentele adevărate stăteau la cafele şi pe „copii“, adică pe noi, practicanţii, ne trimiteau în saloane să facem tratamentele bolnavilor. Puneam sonde, făceam injecţii, luam sânge, am asistat şi la vreo 12 naşteri, făceam de toate.
Şi după liceu?
A.P.: În timpul facultăţii, mai ales înainte de sesiunea de iarnă, colegele mele din Conservator mă aşteptau toate în cămin cu fundu-n sus.
Aoleu! De ce?
A.P.: Ca să le fac injecţii: polidin şi vitamina B. Ca să nu răcească.
Stăteai la cămin?
A.P.: Nu, dar făceam vizite dese în cămin, după cum îţi spuneam. Aşa că îmi aduc aminte cu drag de studenţie.
Şi de curând te-ai făcut şi domn profesor. Îi înveţi să cânte pe câţiva colegi ai tăi mai tineri. Cum a luat naştere Studioul de Canto „Alfredo Pascu“ ?
A.P.: Asta este o experienţă pe care o doream de foarte mult timp. S-a concretizat ceva mai târziu, dar poate e mai bine aşa, să începi să îi înveţi pe alţii de-abia atunci când ai ajuns la o anumită maturitate artistică şi ai mult mai multe lucruri de împărtăşit celorlalţi. E un lucru nou pentru mine, dar lucrând timp de 3 luni cu cei 5 învăţăcei ai mei am descoperit noi valenţe în mine.
De exemplu?
A.P.: De exemplu că pot să am răbdare foarte multă, deşi eu sunt o fire mai intempestivă în viaţa de zi cu zi. Am descoperit că mă pot apropia de ei, că pot să-i înţeleg şi pentru fiecare am găsit câte o soluţie în funcţie de calităţile vocale ale fiecăruia. Pen-tru că să cânţi, chiar dacă din afară poate părea cel mai uşor lucru din lume, nu este în realitate deloc simplu. Ce se petrece în laboratorul de lucru al unui cântăreţ numai el ştie. Hai să nu o numim chiar „muncă“ pentru că de obicei ideea de muncă e asociată cu cea de „chin“, or dacă iubeşti cântul, pregătirea e o plăcere. Performanţa muzicală nu se poate face decât cu mult drag şi aplecare.
Învăţăceii tăi sunt cântăreţi sau actori?
A.P.: Am ales o soprană şi un bariton care merg pe clasic şi trei actori care se îndreaptă spre music-hall. Dar chiar şi pe aceştia îi îndrum un pic şi spre clasic pentru că vocea mai impostată sună mai frumos şi, în plus, dacă ai o pregătire clasică ajungi să ai şi mai multă rezistenţă vocală.
Oricine poate învăţa să cânte?
A.P.: Trebuie să ai voce sau „material“ de la Doamne-Doamne, dar dacă ai ureche muzicală chiar şi dintr-un „material“ mai puţin ofertant poţi face o voce care să sune bine. Trebuie să ai, înainte de toate, o intuiţie a cântului pentru că spre deosebire de instrumentele muzicale, unde totul e la vedere, la noi totul e ascuns. Nu poate intra nimeni în gâtul nostru să ne acordeze corzile vocale. De aia spun că cei care învaţă trebuie să-şi dezvolte o intuiţie a cântului. De obicei profesorii de canto îi fac pe toţi studenţii ca la ştanţă, să cânte după chipul şi asemănarea lor. Eu, dimpotrivă lucrez cu materialul clientului. Acum nu că mă dau mare, dar mi se pare mult mai bine aşa.
Ai nume predestinat pentru operă, „Alfredo“. E numele tău din buletin sau e „de scenă“?
A.P.: Toată lumea îmi spune : „A văzut maică-ta «Traviata» şi ţi-a pus numele Alfredo.“ Şi la faza asta pe mine mă apucă dracii, căci nu e adevărat. Eu sunt al treilea din şirul Alfrezilor din familia mea. Pe străbunicul l-a chemat Alfredo, pe tata l-a chemat Alfredo şi pe mine, iată, mă cheamă tot Alfredo.
De unde până unde „Alfredo“?
A.P.: Străbunicul era italian. A venit în România înainte de primul război mondial. Era inginer constructor, avea propria antre-priză. A construit căi ferate, poduri, vile pe Valea Prahovei, fabrici, a început şi teatrul din Severin, dar, din păcate, nu l-a terminat tot el… A lucrat mult cu arhitectul Cerchez cu care a construit, de pildă, Palatul Cantacuzino şi altele. Străbunicul era un mare aventurier. Din România a plecat la un moment dat în China. A lucrat ce-a lucrat pe-acolo şi apoi s-a întors aici, unde-şi lăsase familia.
Deci „Alfredo“ e pe bune.
A.P.: Da. Port numele tatălui, Alfredo. Mai sunt Dorin pentru că mama e Dorina, şi, la botez, mi-au dat şi numele bunicului din partea mamei, Iosif. Aşa că sunt Alfredo Dorin Iosif Pascu.
Care e tenorul tău preferat din toată lumea asta?
A.P.: Tenorul meu preferat este Alfredo Pascu. Cred că trebuie mai întâi să te iubeşti pe tine şi după aceea să porneşti la drum să-i iubeşti şi pe alţii. Aşa că eu primul pas l-am făcut.
Cum e să lucrezi cu atâtea dive împrejur?
A.P.: Diva absolută a operei este tenorul. Aşa că va trebui să le întrebi pe colegele mele cum este să lucreze ele cu mine. Asta e o glumă. Sau nu…
De ce e tenorul adevărata divă?
A.P.: Pentru că sunt cele mai rare voci. Cel puţin aşa spune lumea. Eu cred că nu vocile sunt neapărat rare, dar că e cu mult mai greu să te formezi ca tenor. Mulţi clachează sau se opresc pe parcurs pentru că nu reuşesc să treacă peste acest obstacol tehnic al desăvârşirii vocii de tenor.
Nu vocile de contratenor sunt cele mai rare?
A.P.: Dacă mă întrebi pe mine, eu cred că nici nu există adevăraţi contratenori. Este o voce contra-făcută. Ei sunt în general fie başi, fie baritoni, dar care îşi studiază vocea invers, din vocea de cap în jos. E o voce fabricată, nu e natu-rală. În zilele noastre nu mai există contratenori naturali. Bine, acum o să mă înjure mulţi, dar asta e…
Acum, ar fi chiar culmea să mai avem contratenori naturali ca Farinelli…
A.P.: Ba, eu unul aş fi tare cu-rios să aud cum cântă un castrat. Ce-ar fi să prindem vreo doi-trei băieţi? Ha-ha-ha!
